Prezentul text este un articol de ziar din februarie 2002, parţial modificat.

Familia s-a destrămat atunci când omul s-a depărtat de mama natură. Onuki: Ulterior revoluţiei industriale din sec. al 17-lea, lumea noastră a pornit să crească: trăim în cadrul unei structuri organizate pentru a produce, a consuma şi a arunca în masă. Chintesenţa societăţii actuale este competiţia dusă la limită, bazată pe existenţa pieţii. Pentru a supravieţui la vârf, avem de ales între a distruge sau a încorpora competitorii slabi, astfel că singura cale este de creştere în mărime. Din cauza coroborării ştiinţei şi tehnicii cu economia de piaţă competiţia devine tot mai acerbă, ieşind din limitele economiei şi pătrunzând în toate domeniile activităţii umane. Copiii şi ei sunt prinşi în competiţia socială, din aceasta rezultând felurite probleme de educaţie. Yamada: Cei mai slabi trag ponoasele... Onuki: O societate în care un individ e în stare să încerce să dea jos pe altul pentru a ajunge deasupra se debusolează, violenţa dând naştere la noi violenţe. Yamada: Pe vremea când omul trăia din roadele pământului, confruntarea cu pământul era de ajuns. Pe când acum când ne-am îndepărtat de pământ am rămas fără sprijin pentru suflete. Onuki: Pământul era un izvor de roade în fiecare anotimp. Pe când acum, când toţi ne-am dus la oraş lăsând pământul pârloagă, nu mai avem decât salariile pentru a trăi, această situaţie fiind extrem de instabilă. Spre deosebire de sat unde se moştenea pământul, la oraş nu mai avem ce avere să lăsăm copiilor. Acum, părinţii care vor binele copiilor lor pot să îşi îndrepte eforturile numai spre educarea lor. Si aşa ajungem la situaţia că din multiplele calităţi pe care le au copiii, ajungem să le aruncăm pe aproape toate, impunându-le acestora scara noastră de valori. Yamada: Bazat doar pe scara de valori a notelor de la şcoală, copiii nu ajung să realizeze importanţa existenţei lor înşile. In satele de pe vremuri, copiii aveau sarcinile lor, fiind astfel o forţă de muncă preţioasă, ceea ce le dădea siguranţa că e nevoie de ei. Onuki: In Mongolia, încă de mic copil nu există o graniţă între muncă şi joacă. De exemplu, copilul ajuns la o anume vârstă i se zice într-o bună zi: "Du-te şi mulge capra". El o să pornească la treabă cu mândria că a fost recunoscut ca fiind bun la ceva. Si cu curiozitate, bineînţeles. Se va duce la treabă nu în silă, ci cu interes. Acesta este punctul care ar trebui să stea în centrul educaţiei în Japonia. Educaţia cu calculatorul va fi având puncte bune, însă e nevoie să ne gândim şi la metode pentru a-i îndrepta pe copii spre înţelepciunea dată de propria experienţă, obţinută prin experienţe cu miros şi cu o formă tangibilă, nu dintr-o lume imaginară. Yamada: Ceea ce am crezut că înseamnă progres este de fapt istoria despărţirii noastre de natură, de familie şi de noi înşine. Iar cei care pierd cel mai mult din aceasta sunt copiii. Onuki: In Mongolia, copiii se nasc sub ochii familiei. In zonele deşertice, morţii sunt urcaţi pe cămile sub ochii familiei. Copiii ştiu de mici ce este viaţa şi ce este moartea, înţeleg ciclul în care omul se naşte din natură şi moare pentru a se întoarce în natură, nu din cauză că li se explică raţional despre importanţa societăţii ciclice. Ei realizează că viaţa lor este parte integrantă din ciclul naturii şi că nu e bine să se despartă de ea.Intre imaginile documentarului nostru "Păstorii nomazi în cele patru anotimpuri" există o scenă în care doi taţi pleacă în tovărăşie la vânătoare în munţi. Vorbind pe marginea focului, ei povestesc cu seninătate cum "bătrâna aceea a făcut şaizeci de ani, în curând o să-i vină sorocul", ca şi cum ar fi ceva de la sine înţeles. Ce rost are să ne hărţuim între noi câtă vreme destinul e cel care ne ţine vieţile în mână?