Prezentul text este un articol de ziar din februarie 2002, parţial modificat.

Nu ştiţi să astupaţi găurile din stratul de ozon. Nu ştiţi să rechemaţi somonii în râurile mortificate. Nu ştiţi să reînviaţi speciile de animale dispărute. Nu ştiţi să refaceţi pădurile în zonele deşertificate. Incetaţi să mai distrugeţi ceea ce nu ştiţi să reparaţi.

Prezentul discurs a fost pronunţat la Conferinţa ONU pentru Dezvoltare si Mediu din 1992, Rio de Janeiro. Traducere în japoneză:Clubul leneşilor

Severn Cullis-Suzuki, născută în 1979.Absolventă a Universităţii Yale.La 12 ani a pronunţat un discurs la Conferinţa ONU pentru Dezvoltare si Mediu ca reprezentantă a Organizaţiei Copiilor pentru Mediu, fiind ovaţionată. Mai târziu a efectuat activităţi în scopul protecţiei mediului, precum stoparea efectului de seră; in august anul acesta, a participat ca membru consultativ la Intâlnirea pe probleme de mediu din Africa de Sud. Mă numesc Severn Suzuki.Vorbesc în numele ECO. ECO este abrevierea în engleză a Mişcării Copiilor pentru Mediu. Este o adunare de copii din Canada între 12 şi 13 ani pentru a schimba lumea din prezent. In scopul de a vă ruga şi pe dv. adulţii să vă schimbaţi modul de viaţă, noi împreună am strâns banii necesari pentru ca eu să pot veni din Canada până în Brazilia. Vorbele mele de azi nu au decât un singur sens. Aceasta pentru că eu activez pentru propriul meu viitor. Pierderea viitorului propriu e cu totul altceva decât pierderea în alegeri sau o pagubă la bursă. Vorbesc aici pentru copiii viitorului. Pentru copiii care suferă de foame. Pentru nenumăratele animale care încearcă să supravieţuiască nemaiavând unde fugi. Mie mi-e frică să mai ies la lumina soarelui. Pentru că sunt găuri în stratul de ozon. Mi-e frică să respir. Pentru că aerul poate conţine gaze toxice. Am fost deseori cu tatăl meu la pescuit la Vancouver. Până am dat de un peşte bolnav de cancer. Acum, aud aproape zilnic de animale şi plante care dispar. Care nu se vor mai întoarce niciodată. Generaţia mea are un vis. Să vedem jungla, plină cu animale sălbatice, păsări şi fluturi dansând. Copiii mei vor mai putea oare avea un asemenea vis? Dv. v-aţi făcut vreodată asemenea probleme când eraţi de vârsta mea? Catastrofele se apropie cu paşi mari, iar noi încă ne purtăm ca şi cum am mai avea încă mult răgaz. Noi copiii nu ştim încă ce ar trebui să facem pentru a ne salva de această criză. Insă vrem ca adulţii să ştie ceva:Nici voi nu aveţi nici o soluţie!Probabil că nu ştiţi cum să astupaţi gaura din ozon. Nu ştiţi cum să chemaţi înapoi somonii în râurile moarte. Nu ştiţi cum să reînviaţi animalele dispărute. Nu ştiţi să readuceţi pădurile din zonele deşertificate. Incetaţi să mai distrugeţi dacă nu ştiţi să reparaţi! Sunteţi aici ca reprezentanţi de guverne, societăţi, organizaţii. Poate jurnalişti, poate politicieni. Dar sunteţi sigur taţii, mamele, fraţii, unchii sau mătuşile cuiva. Sunteţi copiii cuiva. Eu sunt încă un copil, însă ştiu că noi toţi cei de aici suntem membrii aceleiaşi mari familii. O familie de peste 5 miliarde de oameni. Ba nu, o şi mai mare familie formată din 30 de mii de specii de animale. Acesta este un fapt implacabil, oricâte frontiere şi guverne ne-ar despărţi, Sunt un copil, însă sunt o membră în marea noastră familie şi ştiu că trebuie să acţionăm într-un gând şi pentru un singur scop. Sunt furioasă. Dar nu mi-am pierdut cumpătul. Mi-e frică. Dar nu mi-e frică să spun lumii ceea ce gândesc.